Uneori trebuie doar să fii alături…

Am făcut un stagiu într-un spital clinic pentru copii. A fost în ajunul Anului Nou, iar în departamentul nostru toți pacienții mici au fost deja luați acasă. Au rămas în spital doar copii care nu aveau pe cineva să îi ia acasă.

Am fost abordați de o voluntară dintr-un alt departament, care se ocupa de un băiat de la un orfelinat. Și am mers la lucru. Colegul meu să o ajute pe femeie, iar eu pe copil. Mi-a fost prezentată povestea. Era tristă. Foarte. Avea doar 6 ani, iar în viața sa au existat deja multe drame și tragedii.

Am avut hârtie și creioane cu mine. Unele cunoștințe despre psihologia copilului. Teamă și hotărâre.

Deja în secție, am aflat că a fost adus cu doar câteva ore în urmă după resuscitare. Avea febră și un tub în gât.

M-am așezat lângă copil, am spus ceva, am întrebat cum era el. El stătea cu spatele la mine, gâfâind și fără să-mi răspundă.

Stând acolo am înţeles că, cu psihologia mea, sunt foarte departe de a-i fi aproape. După perete, colegul vorbea deja cu femeia. Aveam o oră și trebuia să trăiesc cumva cu el lângă acest mic om.

Nu știam ce să fac. Intuitiv, mi-am întins mâna spre el. I-am pus mâna pe spate, atât de mică, încât mâna mea aproape a acoperit-o. Nu s-a mișcat. Doar cu dificultate respira.

Nu i-am trimis „energie”. Nu i-am dorit recuperare rapidă. Nu mi-a părut rău pentru el. Nu m-am gândit la soarta lui. Eram doar alături. În totalitate. Nu m-am gândit la ceva, n-am vrut nimic. Îi ascultam respirația răgușită. Mi-am ținut mâna pe spatele lui.

După ce am stat timp de douăzeci de minute, am întrebat dacă dorea să-mi iau mâna. El a spus: „Nu!” Acesta a fost primul său cuvânt.

Am rămas așa de mult timp, până mi-am simțit mâna amorţită. Ochii mi-au căzut pe creioane și pe hârtie. I-am spus că pot să-i desenez ceva pentru amintire. El mi-a spus: „Elicopterul.” A fost al doilea său cuvânt. Am încercat să-mi amintesc cum arată elicopterul, am desenat ceva similar. Și l-am pus în faţa lui.

Apoi mi-am pus mâna din nou pe spatele lui.

Când timpul a ajuns la capăt, am spus că era timpul să plec. Şi-a întors fața spre mine și mi-a spus: „Mulțumesc!”

Acesta a fost al treilea cuvânt.

Am plecat cu un sentiment ciudat. Ca și cum pentru prima dată în viața mea, am fost cu adevărat de ajutor. N-am făcut nimic din ceea ce era „necesar”, am făcut totul.

De atunci, a trecut mult timp. Am avut multe alte lecții și descoperiri. Dar mereu îmi amintesc acea întâlnire.

Acest copil mi-a dat ocazia să înțeleg ce înseamnă să fii alături. Pur şi simplu să fii alături. Mulțumită lui, am simțit în sfârșit ce înseamnă asta. Și mi-am dat seama că uneori acesta este cel mai valoros lucru pe care îl putem da. Prezenţa noastră.

Nu putem face întotdeauna ceva. Noi nu știm întotdeauna cum să ușurăm durerea cuiva. Există momente pe care o persoană trebuie doar să le trăiască. Iar ajutorul nostru pentru ea poate deveni cu ușurință o piedică. Dar putem fi mereu alături. Putem fi aproape. Împărtășind cu el sau ea acest moment al vieții sale.

Această întâlnire a fost valoroasă pentru amândoi. El nu era singur. Cu durerea lui. Și eu nu eram singură. În perplexitatea mea. Am fost împreună.

Este atât de simplu și de dificil – doar de a fi. Confuz, speriat, slab, puternic, bucuros sau trist. Să nu faci nimic şi să nu schimb nimic. Să nu insişti pentru ceva. Să nu negi cine eşti şi ce viaţă ai sau cum să o trăieşti.

Dar tu ești. Și asta e de ajuns.

Sursa

Urmărește Psihologia Relațiilor pe Instagram și Telegram.

Tweet