Când nu găsești cuvinte pentru a descrie durerea din interior, citește asta

Te trezești și fiecare zi este o amintire că durerea încă persistă. Toți spun că va trece. Ca va fi ușor. Că nu va mai durea atât de mult. Însă atunci când treci peste starea de amorțeală completă, pur și simplu vrei să stau culcată. Nu vrei să te ridici din pat. Nu vrei să te miști. Nu vrei să faci nimic. Vrei să adormi iar, pentru că e mai ușor să te pierzi în vise, decât să te confrunți cu realitatea pe care o trăiești.

Vrei pur și simplu ca totul să treacă. Însă nu trece. Te distruge. Această durere persistă în gândurile tale. Și retrăiești trecutul din nou și din nou, gândindu-te unde ai greșit. Ce ai putea schimba. Unde a fost vina ta? A fost oare vina ta? Cum poți să schimbi totul?

Stai culcată și te întrebi dacă lui îi este la fel de dor de tine, așa cum ție îți este dor de el. Apoi începe o nouă zi fără el.

Apoi îți strângi toată puterea care ți-a mai rămas, te ridici din pat și începi o nouă zi. Privești calendarul și te întrebi cât timp aceste sentimente te vor distruge. Încă o săptămână. Încă o lună. Însă atunci când tot ce faci este să supraviețuiești încă 24 de ore – fiecare zi din viața ta se transformă într-un maraton.

Apoi ziua ta începe și totul îți amintește de el. Fiecare piesă pe care o asculți. Fiecare pas pe care îl faci. Fiecare cuvânt pe care îl rostești. Și faci toate astea, însă te simți pierdută și goală. Ca și cum atunci când a plecat el a luat tot ceea ce te făcea om. Când a plecat a luat de la tine ce era mai bun. Pentru că în capul tău, el este cel mai bun ce a fost în viața ta.

Și ai simțit și ai trecut prin această durere și anterior, însă acum este totul diferit. Acum ți se pare că nu se va schimba nimic. Poate ar trebui să înveți să trăiești fără el. Să înveți să trăiești așa distrusă, vulnerabilă. Să înveți să trăiești atunci când nici măcar nu simți că trăiești, ci faci totul ca să supraviețuiești. 24 de ore par atât de lungi atunci când trăiești în trecut.

Și toți te întreabă: „Cum ești?”, iar tu le răspunzi: „Bine”, pentru că nimeni nu vrea să audă că plângi până adormi. Nimeni nu vrea să audă că nici măcar nu îți este foame. Nimeni nu vrea să audă că nu dormi nopțile dacă nu iei calmante și chiar și așa te trezești la 3 dimineața și durerea pare mai puternică. 

Apoi te gândești că el este bine și nu se gândește la faptul că ți-a provocat o asemenea durere. Te gândești: cum ai putea să ai sentimente pentru cel căruia nu îi pasă de tine? Pentru că a fost o vreme când lui îi păsa de tine.

Anume trecutul frumos te urmărește. Te ții cu dinții de el de parcă riști să îl uiți vreodată. Adevărul este că chiar dacă ai vrea să uiți, nu vei putea. Chiar dacă ai ști care vor fi consecințele, oricum ai fi ales această cale. Pentru că, chiar și cu această durere care te omoară în interior, ești fericită că l-ai cunoscut pe el. Că l-ai iubit. Că te-ai dăruit lui. Că ai simțit toate astea. Este mai bine decât să nu fi simțit toate astea vreodată.

Pentru că chiar și atunci când lacrimile îți inundă ochii atunci când îți amintești de el, oricum știi că el este cel mai frumos lucru care ți s-a întâmplat vreodată.

Sursa

Urmărește Psihologia Relațiilor pe Instagram și Telegram.

Tweet