El, ea, ei – o întâlnire întâmplătoare…

El. S-a trezit ca de obicei, fix la 8:00. A mers la baie, apoi la bucătărie. A pus apa să fiarbă pentru ca să-și facă o cafea. Și între timp a revenit în baie să-și spele dinții și capul. La scurt timp, apa a fiert.

Ea. A sărit ca arsă din pat și s-a uitat la ceas. Drăcie! Iar întârzie. A dat buzna în baie, s-a spălat repede, și-a luat niște haine din dulap pe care le-a tras peste sine. Apoi mult timp a căutat al doilea pantof. Când l-a găsit, s-a răzgândit să încalțe acei pantofi, i-a aruncat într-un colț și și-a luat sandale. Apoi, după ce și-a găsit și geanta, a fugit pe stradă.

El. Cu pași grăbiți se îndreaptă spre metrou. A analizat cu privirea tot ce îl înconjoară: garaje de mașini, cerul albastru, drumul care duce spre parc. O asemenea combinație de peisaje întotdeauna îi făceau ziua mai bună. Ajungând la trecerea de pietoni, a lăsat câteva mașină să treacă, apoi a privit în stânga și în dreapta și a traversat strada.

Ea. A scăpat autobuzul. Iar. A luat un taxi. Și-a amintit că a uitat să se pieptene – la dracu cu frumusețea! Între timp și-a mai amintit că a uitat acasă actele pentru care, oficial, 30 de minute în urmă trebuia să fie la birou. Nu mai are timp să se întoarcă și a decis să-și continue călătoria, sperând că în momentul necesar își va aminti conținutul documentelor.

El. A ajuns în stația de metrou. Și-a luat un bilet și s-a îndreptat spre scara rulantă. Nu se grăbea – avea destul timp pentru a ajunge. Trenul încă nu a ajuns, însă el a mers înainte, pentru ca atunci când va trebui să coboare să fie mai aproape de scara de ieșire.

Ea. Alerga ca o nebună, a atins o bătrână care s-a arătat revoltată, și totuși a reușit în ultimul moment să intre printre ușile vagonului care se închideau. S-a privit în oglindă, încercând să-și aranjeze cumva părul și să încerce să se concentreze asupra prezentării pe care trebuia să o facă ulterior la oficiu. Nu i-a reușit. Un oarecare tip, cu o față calmă o privea insistent. A fost de ajuns să-l privească o singură dată pentru a înțelege că el este printre tipii care nu întârzie niciodată. Idiotul… Nici măcar umbrela nu a uitat-o acasă – de dimineață au căzut câțiva stropi…  Ah, da! Are umbrela în mâna stângă. Și brusc acea umbrelă a început să o deranjeze cumva.

El. Și-a pierdut șirul gândurilor când o necunoscută grăbită aproape că a intrat zburând în vagonul metroului. O privea nedumerit, întrebându-se ce plăcere trebuie să aibă cineva care fuge așa – oare chiar este atât de greu să setezi alarma cu jumătate de oră mai devreme? Aceste individe care mereu sunt băgate în probleme pe care tot ele și le provoacă. Și a început să o urmărească plictisit. Observația nu a durat prea mult, la următoarea stație, tânăra necunoscută a fugit din vagon și se îndrepta în grabă spre scări. El, fără să se grăbească, a mers în urma ei.

Ea. A fugit spre scara rulantă și urca grăbită scările. Între timp, ciudat, și-a amintit discursul său și era extrem de bucuroasă. Făcându-și loc printre oamenii care îi apăreau în cale, a ajuns la ieșirea din metrou. Însă bucuria ei a durat puțin. Deschizând ușile a descoperit cu stupoare că afară a început să plouă. Ploua abundent, încât și traficul a încetat.

El. A văzut mulțimea care s-a adunat la ieșirea din metrou și apoi și-a dat seama: se pare că plouă. Și-a îmbrăcat paltonul pus pe brațul drept, și-a deschis umbrela și… a văzut ochii ei. A înghețat pentru o clipă, privind-o, și recăpătându-și răsuflarea a întrebat cu vocea aproape tăcută: „Pot să te petrec?”

Ei. Au mers pe stradă, ploaia lovind cu putere în umbrelă. Umbrela era mare, neagră și sigură. Iar el s-a gândit că ar putea să meargă așa toată viața: el să țină umbrela, iar ea, udă până la piele, să îl țină de braț. Și-a scos paltonul și i l-a pus pe umeri, încercând să treacă peste privirile ei contradictorii. Ei i s-a făcut mai cald, iar el iar a început să se gândească la ea. De ce nu s-ar îmbrăca mai bine? De ce să își riște sănătatea? Pentru ce?

Ea a îmbrăcat paltonul și a vrut să spună „mulțumesc” însă era prea înghețată și nu avea puteri. Doar l-a privit cu recunoștință și și-a pus din nou mâna peste brațul în care el ducea umbrela. El conducea atent, evitând băltoacele pentru ca ea să nu ajungă în ele și să alunece. Alături de el simțea o liniște de nedescris. Avea așa stări extrem de rar, așa că a decis să savureze momentul. Fără muncă. Fără această goană. Fără nicio grijă. Este doar el, umbrela lui și spațiu de sub umbrelă – micul univers unde timpul s-a oprit în loc.

Iar noaptea au făcut dragoste. Frenetic, ca două fiare care parcă s-ar fi luptat pentru viață. Nu-și mai aminteau de ei și lumea nu-și aminteau de ei. Doar se mușcau, se sărutau, se gustau unul pe celălalt, adâncindu-se amândoi într-un univers doar al lor – până când au căzut ambii istoviți, fără respirație.

A doua zi, el a trebuit să zboare în alt oraș. A ajuns la aeroport și a realizat că a pierdut avionul. A întârziat. Ieșind din aeroport, a intrat din plin într-un cărucior cu bagaje, cerându-și scuze de la bătrânul căruia aceste îi aparțineau. Apoi a chemat un taxi, însă în scurt timp a realizat că are buzunarele goale – și-a uitat portmoneul acasă. Brusc a realizat totul. S-a așezat pe iarbă, și-a luat capul în mâini și… a început să râdă în hohote. Râdea atât de tare și atât de molipsitor, încât lumea din jurul lui a început să râdă involuntar…

Sursa

Urmărește Psihologia Relațiilor pe Instagram și Telegram.

Tweet