Scrisoare către bărbatul meu care nu mă mai iubește

Niciodată nu voi uita frumusețea ta care m-a cucerit atunci când ne-am întâlnit. Nu am obosit să îți spun iar și iar cât de frumos ești. Și uneori aceste cuvinte te enervau. Erai ambițios și acest lucru chiar era molipsitor. Dacă promiteai să faci ceva, întotdeauna îți îndeplineai promisiunile.

Viața alături de tine era atât de interesantă. Ne plăcea să ne petrecem timpul împreună și să mergem în vacanță în țări exotice. Simțeam că mă dorești și că mă iubești. Ne-am căsătorit și am dat viață unor copii minunați.

Apoi totul s-a schimbat. Am înțeles că nu mai sunt cea mai importantă persoană din viața ta și nu voi mai fi… 

Ți-ai pierdut interesul pentru viață, nimic nu te mai neliniștește decât gadget-urile tale. În discuțiile noastre era prezent doar monologul. Al meu. Ai încetat să-mi mai dai întrebări și nu mai răspundeai la ale mele. Îmi evitai privirea.  

Nopțile stăteam alături și nici măcar nu ne atingeam și nu ne vorbeam. Deja nu mai plâng înainte de somn pentru că știu că lacrimile nu-și au rostul. Nimeni nu mă aude. 

Nu m-ai atins din momentul în care am conceput cel de-al doilea copil. Eu am nevoie ca tu să mă îmbrățișezi, să-mi aduci dimineața ceaiul în pat și să îmi spui cât de mult contez pentru tine.

Vreau să împart bucuriile mici cu omul alături de care am vrut să-mi împart toată viața și tot universul meu. Însă te irită simplul fapt că vreau să organizez o mică vacanță cu toată familia. Tu vrei doar să dormi. 

Muncim ambii câte opt ore pe zi și câștigăm la fel. Însă tu vorbești cu mine ca și cum ai vorbi cu o persoană cu retard mintal. Atunci când ziua ta de muncă se încheie, ziua mea de muncă continuă. Trebuie să spăl rufele, să cumpăr produse alimentare, să gătesc cina, să ajut copii la temele pentru acasă, să cumpăr cadouri. Uneori am atât de multe de făcut încât nu mai am puteri. Vreau să urlu cu toată puterea: „Unde este bărbatul pe care îl iubesc?!”

Durerea își face mai simțită prezența atunci când pe alături trec cupluri de îndrăgostiți. Atingeri copilărești, cuvinte scurte sau săruturile pe gât trezesc în mine durere. Pentru că realizez că tu niciodată nu te vei mai atinge de mine și nu mă vei mai săruta. Am nevoie să mă simt iubită. Tu trebuia să fii energia mea, dar nu furia care a luat locul iubirii.

Prietenii sunt de acord că nu mai am soluții pentru această problemă. Recunosc că port și eu o parte din vină pentru ce s-a întâmplat. Vreau să plâng. Și simt cum o încă o bucățică din inima mea se sparge în bucăți. 

Sunt înspăimântată de faptul că copiii mei trăiesc într-o lume în care oamenii nu comunică unii cu alți, mama poartă responsabilitate pentru întreaga familie, iar iubirea nu mai are nicio valoare. E nedrept. 

Atitudinea ta față de viață e opusă față de a mea. Eu vreau să râd, însă nu îmi amintesc când ai râs tu. Vreau să te îmbrățisez atunci când te întorci acasă și tu să o faci la fel. Vreau să împart cu tine responsabilitățile și sarcinile.

Mi-e atât de tristă și milă de tine. Mi-e milă de mine. Mi-e milă de copii. Mi-e milă de viața pe care am fi putut să o avem. Însă nu pot să rămân lângă tine doar de dragul copiilor. Știu că asta va turna doar gaz pe foc.

Întotdeauna am știu că sunt puternică, însă dacă voi continua să trăiesc o asemenea viață, mă voi distruge. Te rog, nu lăsa să se întâmple acest lucru. Hai să recunoaștem înfrângerea și să ne despărțim prieteni.

Sursa